A avut 6 recorduri naționale, cel de la 3.000 de metri în sală rezistă și acum, și o medalie de argint la Campionatele Europene. A început atletismul la 14 ani după ce a cunoscut la o petrecere o fată drăguță foc, era campioană balcanică, devenind printre cei mai buni alergători români la 1.500 m, 3.000 m și 5.000 m.

”Pentru mine a fost un coșmar acea medalie de argint”, ne spune brașoveanul Ovidiu Olteanu (48 de ani), explicând mai departe ce s-a întâmplat la Campionatul European de sală din 1994, acolo unde a alergat 7.52:37 pe 3.000 de metri (locul I: Kim Bauermeister, 7.52:34): ”În finala de la Paris, am stat prea mult pe poziția a 4-a și asta m-a costat. Am atacat cu 150 de metri înainte de finiș, ziceai că sunt la o cursă de 60 de metri. Era foarte bine, părea că zbor iar ceilalți parcă stăteau pe loc. Dar nu am putut să-i prind pe toți, am terminat al doilea, la 3 sutimi de primul. Mi-a lipsit un pas! Atât! Poate pare ok medalia de argint, dar pentru mine nu a fost motiv de bucurie pentru că știam că dacă plecam puțin mai devreme câștigam cursa”.

Ovidiu Olteanu a început atletismul la 14 ani. Povestește râzând cum: ”Oficial, m-am luat de sport pentru că le-am văzut pe Doina Melinte și pe Maricica Puică la Jocurile Olimpice din 1984, și mi-am zis că pot și eu. Neoficial, am întâlnit la o petrecere o fată frumușică foc, avea 18 ani. M-am dus la ea acasă să ia o casetă video și am văzut că avea un zid plin de medalii, era campioană balcanică de junioare. Deci, am avut două motive să mă apuc de atletism”. Antrenamentele le-a început întâi la Brașov, pe 7 octombrie 1984, trecând pe parcursul carierei și pe la Constanța, pregătit de Ioan Veliciu (antrenorul lui Ilie Floroiu), și pe la Sfântu Gheorghe, antrenat de Carol Santa.

”Deci, am fost la stadion, m-am uitat la cine e antrenor, l-am văzut pe unul mai bătrân, cu vocea groasă, mai strict, mai autoritar, și m-am dus la el și i-am zis că vreau să fac atletism. Am strâns 33 de ani de atletism și 18 ani de căsătorie, pentru că tot pe 7 octombrie m-am căsătorit. 🙂 Îmi dădea să fac 100 de 100 de metri, 50 de 200 de metri sau 40 de 300 de metri. Avea omul o răbdare de nedescris, nota fiecare bucată pe un caiet. Antrenamentele astea au fost o bază bună pentru viitor, m-am antrenat cu el doi ani. După 7 luni am fost la Crosul Tineretului la Alba Iulia, un fel de CN pentru cei nelegitimați, și am câștigat. Era acolo un alergător, pe care avea să-l cunosc foarte bine și care mi-a devenit mai apoi partener de antrenament și amic, Laurențiu Staicu (n.r. – unul dintre cei mai buni maratoniști din România, PB: 2.15.44, în 1995). El ducea trena și tot trăgea tare și m-am gândit că dacă nu fac ceva nebunesc nu câștig. Și am pornit tare, am luat avans și nu m-a mai prins”, rememorează Ovidiu.

Armata, cea mai neagră perioadă ca atlet

Anii au trecut, Ovidiu a ajuns în armată, fiind luat, cu forța așa cum se făcea atunci, la Steaua. ”A fost cea mai neagră perioadă a mea ca atlet. Antrenor atunci era Petre Lupan. Avea metode mai puțin bune, ne zicea că dacă nu alergăm bine ne trimite la Sighetu Marmației, din astea. Am terminat armata după 1990, ceva mai gras, am ajuns până la urmă la CSU Brașov, aveam și o muncă de 5 ore, dar spre sârșitul anului acela ajunsesem pe la 3.55 pe 1.500m. Am participat la o cursă la CN de tineret, la care era și Laurențiu Staicu, și am vorbit și a rămas că am face pereche bună la antrenamente, eu pe viteză el pe rezistență, era fondist. Deci, din 1990 am luat-o de la zero la Constanța, la Farul. Antrenor era Veliciu, cel care l-a pregătit și pe Floroiu, care cred că a fost cel mai bun antrenor de fond și semifond din țară. Făceam antrenamentele cu Staicu și cu Ștefan Petrișor, era o atmosferă super faină, fiecare venea cu ceva la antrenament, la tempourile mai lungi Laurențiu mă omora”, adaugă pentru 4run.ro, Olteanu.Trei ani frumoși la Constanța

În Constanța, Ovidiu Olteanu a început să ”crească”! ”În 1991, am fost la Balcaniada de cros, am terminat pe 7, nu a fost un loc prea grozav. Apoi, la un CN de cros, unde mare favorit era Ion Avramescu (n.r. – multiplu campion național la fond), fusese primul junior care coborâse sub 14 minute pe 5.000 m. Am câștigat, Staicu parcă a sosit pe 3. A fost o competiție care m-a relansat, dacă putem să zicem asta. Veliciu începea să spere că pot face lucruri bune. Am fost apoi la o Cupa Europei, Staicu la 10.000 m, eu la 5.000 m, dar trimis ca rezervă. Am prins o zi mizerabilă. Acolo m-am împrietenit și cu Costel Grasu. I-am spus că niciodată nu o să mai am o zi ca asta în cariera mea de atlet, adică un concurs în care să fiu trimis ca rezervă. Și nu am mai avut! 🙂 ”, își aduce aminte brașoveanul care nu uită să mulțumescă celor care l-au ajutat în acea perioadă: ”Meritele pentru ce am devenit eu ca atlet îi trebuie atribuite lui Laurențiu Staicu și lui Veliciu, altfel nu ajungeam la forma aia. Era prietenie între sportivi, nu eram adversari. Îi mulțumesc încă odată lui Staicu, pentru că am beneficiat de antrenamentele pe care le-am făcut împreună cu el. Veliciu a fost un antrenor extraordinar, chiar dacă poate nu era el un „psiholog” foarte bun. M-am hotărât însă să plec din Constanța și am ajuns mai aproape de casă, la centrul olimpic de juniori, la Sfântu Gheorghe, la sfârșitul anilor 1992.

Un Oltcit pentru un cros de noapte

După 4 ani la Constanța, Olteanu a ajuns la Sfântu Gheorghe, prima cursă a lui fiind un cros de noapte, începea la 23.55, de Revelion, în Ungaria. ”A fost o nebunie! Am câștigat, iar premiul era o mașină, un Oltcit. Mai mult, îmi aduc aminte și acum, la premiere era o tipă superbă, dar superbă, 9.8 din nota 10, avea doar niște bichini și o vestuță pe ea. A aruncat vestuța, a rămas în «nimic» și mi-a dat cheile mașinii! Mamă, mamă!”, povestește râzând ardeleanul.

Concursurile s-au succedat, unul după altul. ”De 1994 îmi aduc aminte cu greu. Tata era bolnav de cancer, destul de rău atunci. Nu eram în țară, am fost chemat la Brașov, l-am văzut pe tata cum se stinge. Aveam impresia că nu am fost aproape de el, să vorbim mai mult, să stăm mai mult împreună. Era iulie 1994. Am ratat competiția următoare, am luat pauză o lună, mi-a fost greu”, ne zice Ovidiu. ”A venit Mondialul de sală din 1995, Barcelona. Am terminat semifinalele pe 2, cu un final bun de tot, 7.56:75. Toți mă întrebau ce o să fac în finală, emoțiile m-au copleșit, mi-au tăiat din elan. Am venit pe 9 în ultimul act! Am încercat eu ceva în cursă, dar nu mi-a ieșit nimic. Am ratat șansa de a lua o medalie la CM”, continuă povestea fostul atlet.

Între timp, la Sfântu Gheorghe, se formase o trupă puternică, cu Florin Ionescu (recordman național la 3.000 m obstacole), Alexandru Vasile (recordman național la 1.500 m) etc. În 1996, a terminat pe locul 4 Europenele de Sală, și pe 18, Jocurile Olimpice de la Atlanta: ”Nu m-am calificat în finală, am fost pe 5 în seria mea, dar am alergat record național, 3.83:33 pe 1.500 metri (n.r. – a fost bătut după un an de Alex Vasile)”. A urmat un loc I la Jocurile Francofoniei în 1997, iar în anul 1998, încă o participare la Europenele de sală. ”În finală am fost închis pe interior, am încercat să fac tot posibilul să ies dar toți alergau ca nebunii. Am venit pe locul 6, la o secundă de primul. Am pierdut încă o cursă, dar una în care am fost mulțumit că am încercat să fac tot ce ținea de mine să fie bine”, își aduce aminte fostul atlet care însă nu a avut un an ”slab” în 1998, fâcând record național pe 3.000 de metri, la un concurs în sală, la Budapesta, 7.48:47.Cum a ajuns la Sfântu Gheorghe? ”M-am dus la stadion și am întrebat unde îl găsesc pe antrenorul Santa, apoi am fost îndrumat, din poartă în poartă, până am ajuns la casa lui. Am ciocănit, a răspuns, i-am spus că vreau să progresez, să câștig curse internaționale. Eu nu mă mulțumeam cu astea din țară. M-a ascultat și după 2 zile eram înregimentat la club. Acum, gândindu-mă retrospectiv, cred că trebuia să mai rămân la Constanța, chiar dacă era mai greu de comunicat cu Veliciu, era el mai ursuz așa”, explică Olteanu.

Ovidiu Olteanu devenise unul dintre cei mai buni semifondiști ai României, cu rezultate foarte bune pe plan internațional, iar la 5.000 de metri devenise singurul care se apropiase cât de cât de recordul ”imposibil-de-bătut” al lui Ilie Floroiu (n.r. – alergase 13.35:91 în 1996), dar relația cu mai marii Federației Române de Atletism se deteriorase. ”Relația cu Mărășescu, mare la Federație atunci, nu era bună. Era un dictator, toți antrenorii transpirau când ajungeau la el, încerca să țină atleții dependenți financiar de federație. Era vremea când federația însemna Mărășescu și nimeni altcineva. Îmi pare rău că a murit, dar a ținut antrenorii sub teroare, o minte sclipitoare, dar diabolică, comunistă”, caracterizează situația Olteanu.

 

Și-a cunoscut soția la Jocurile Francofoniei

România a avut o trupă puternică la Jocurile Francofoniei din 1997, ținute la Antananarivo, în Madagascar. Medalii de aur prin Ovidiu Olteanu (3.45:37, 1.500m), Alejandro Argudin (49:22, 400m garduri), Costel Grasu (59.02, disc) și Denisa Costescu (16.44:20, 5.000m), și un ”argint” și un ”bronz”, prin recordmanul național la semimaraton Nicolae Negru, la 5.000m (14.46:10) și 10.000 m (30.21:33). ”Am fost 5 atleți, dar și Horațiu Mălăele, că era și sport și artă la JF. Mălăele a făcut o atmosferă de vis, stăteam toți într-o vilă. A fost minunat. M-am rugat să fie o cursă tactică ca să-mi pot impune finalul. Am stat pe 4 aproape toată cursă apoi am atacat și am câștigat”, își reamintește Ovidiu, care acolo s-a aporpiat mai mult de Denisa, fata care avea să-i devină soție mai târziu. Denisa Costescu a fost legitimată la Deva, probele de bază fiind 3.000 de metri, 5.000 de metri și bineînțeles crosul. A avut peste 10 selecții în echipele naționale, fiind medaliată balcanică, națională, iar la Jocurile Francofoniei a căștigat medalia de aur. Recordurile personale sunt: 9.00:35 pe 3.000 m, 15.33:14 pe 5.000 de metri, 33.29 pe 10 kilometri pe șosea.

Din anul 2000, lucrurile au început să scârțâie pentru Olteanu, evoluțiile devenind oscilante: ”Nu simțeam însă că aș fi bătrân pentru rezultate. M-am calificat la Europenele de sală, nu am trecut de serii. Am plecat de la Sfântu Gheorghe, la Craiova și apoi la Farul. Am avut un mare respect pentru Floroiu, era rigid, dar corect până-n pânzele albe. În 2002, m-a convins Maria Cioncan să particip iar la Naționale, nu mai fusesem de mult, aveam 32 de ani. Apoi, ultima cursă în România, a fost un CN de sală, în 2003. Eu am câștigat, Zăizan a sosit al doilea”.

Alături de familie, lângă Detroit

Ovidiu Olteanu a emigrat în SUA în 2003, săturat de șicanările care veneau dinspre federația de atletism și de presiunile din partea lui Nicolae Mărășescu, pe atunci tartorul instituției. Alături de Denisa Costescu și de fiica lor de 12 ani, Alisia, trăiesc lângă Detroit. ”Sunt fericit alături de ele! Aici antrenez la nivel de liceu. Mai și alerg, dar nu ca înainte, că doar am acumulat peste 70.000 de mile de alergare. Inima e bună, dar apar din când în când probleme la tendonul lui Ahile. Cu toate astea, fac cam 60-70 de kilometri pe săptămână și mă gândesc ca după 50 de ani să particip la curse de veterani”, a precizat Olteanu. ”Odată ajuns peste Ocean, i-am regăsit aici pe Nicolae Negru și Ovidiu Tat (n.r. – recordman național de juniori). Era pentru prima oară când și munceam și alergam seara. Mi se părea infernal! Denisa căuta curse și la final de săptămână plecam să alergăm, legam câte două curse pe weekend. Încă mă mișcam bine, făceam 30.40 pe 10 kilometri, 14.42 pe 5 km, 3.59 pe milă. Era bine la 33 de ani, cu muncă, cu tot. Uite așa au trecut 15 ani de America. Regret viața socială din România, că poate aș fi putut să fiu în beneficiul atletismului, că aș fi putut avea un post la FRA, la un club, la o Asociație Județeană”, a conchis Ovidiu.


  • Cât fugea Olteanu?

În perioada de pregătire fugeam cam 150 de km pe săptămână, în perioada cu intensitate mai mare, cam 100-110 km pe săptămână. Am avut odată o cursă de 23 de km, am făcut 69.50, deci la semimaraton aș fi alergat destul de bine. 🙂 (n.r. – sub 65 de minute pe semimaraton)

  • A alergat 800 m?

O singură dată, în 1993, 1.49:88, nu a fost un timp grozav.

  • Tipuri de antrenamente?

Îmi aduc aminte de niște antrenamente, le făceam cu Nicolae Negru și Florin Ionescu la Băile Felix, iarna. 5 km dus, 5 întors. 15.01 dusul, la întors Negru se ducea tare, făcea 29.27 total, eu veneam în 30.02, Ionescu atunci a venit în 30.40. Altul la Poiana Brașov: un 2.000m cu 5.12, 2 de o mie, 2.37 și 2.33, și 2 de 500m cu 77 și 72 secunde. Cred că pot spune că baza am avut-o de la Veliciu și viteza de la Santa. Mai am un antrenament care m-a și făcut să ratez JO din 1992, 3 săptămâni pauză din cauza unei întinderi. Au fost 7 km, 2×100, 2×200, 2×300, 2×400, 3×1000 și înapoi la fel. La prima mie, a dus Laurențiu Staicu, 2.37, mie mi se părea că stăm pe loc. A doua bucată am dus-o eu, 2.23, îți lua părul foc. A treia, iar Staicu, tot la 2.37, tot că stăm pe loc mi se părea.

  • Regrete?

Că nu am câștigat niciodată Europenele la 3000 m și că nu am acceptat distanța de 5000 m.


Ovidiu Olteanu, PB

  • 1.500m, aer liber, 3.38:33
  • 1.500m, sală, 3.44:89
  • 1 Milă, aer liber, 3.58:18
  • 3.000m, aer liber, 7.53:83
  • 3.000m, sală, 7.48:47
  • Rezultate (selecție): Loc 2, 4, 6 la Europenele de Sală; Loc 1 la Jocurile Francofoniei; 8 locuri 1 la Cupa Europei (n.r. – cursele favorite ale lui Ovidiu, unde învingea adversari mult mai bine cotați); multiplu campion balcanic și național (de 20 de ori).

Articol apărut inițial în ziarul 4run.ro OFFLINE

foto: Arhivă Personală