Pregătirea la altitudini de aproximativ 2.000 de metri contribuie la îmbunătățirea performanțelor sportivilor. Dacă aceste cantonamente sunt bine realizate, adaptate fiecăruia, ele determină rezultate foarte bune în concursurile avute la înălțimi mai mici (la șes, la nivelul mării).

Este cunoscut faptul că aportul exogen de eritropoetină (EPO) este taxat de agențiile anti-dopaj, sportivii prinși riscând ani buni de suspendare din viața competițională. Dar EPO este un hormon glicoproteic care există și în organism, care stimulează formarea globulelor roșii și care poate fi ”crescut” prin antrenamentul la altitudine. Este o modalitate de pregătire folosită de aproape toți sportivii de top, de fondiști și nu numai. Bineînțeles, atleții profesioniști au și timp și resurse să se antreneze la peste 2.000 de metri, dar și amatorii își pot îmbunătăți performanțele în urma unor perioade mai scurte sau mai lungi petrecute la înălțime. Dar cum ajută altitudinea?

Cu cât urcăm în altitudine, cu atât este influențată negativ capacitatea fiecăruia de a alerga la parametrii maximi, în primul rând pentru că scade cantitatea de oxigen ce poate ajunge la mușchii angrenați în efort, cauza fiind scăderea saturației în oxigen a sângelui. În plus, scade și presiunea atmosferică, fapt ce duce la scăderea presiunii oxigenului în sânge și la diminuarea asocierii acestuia cu hemoglobina, substanța care îndeplinește funcția de transport. Datele arată că la fiecare 100 de metri verticali, presiunea atmosferică scade cu valori cuprinse între 10-12 mmHG, iar alături de acest parametru scade și temperatura, vara cu 0,5-0,7 grade Celsius, și umiditatea relativă, crescând însă radiațiile ionizante, ultraviolete, electricitatea atmosferică, ozonizările și viteza vântului.

Când urmărim efectele hipoxiei (oxigenarea insuficientă a țesuturilor cauzată de o concentrație a oxigenului în sânge sub limita normală) trebuie avute în vedere genul expunerii, bruscă sau treptată, durata expunerii și gradul hipoxiei. Totodată, aclimatizarea depinde, printre altele, de vârstă și de expunerea anterioară la hipoxie. Aceasta implică o intensificare a activității diverselor organe, se manifestă prin creșterea activității măduvei osoase și a eritropoezei (proces de formare a hematiilor), prin mărirea masei de hematii și a volumului sangvin. În același timp, are loc o scădere a frecvenței cardiace și o creștere a toleranței la efort.

De ce se progresează după antrenamentul la altitudine, bineînțeles dacă acesta este făcut ca la carte? Fenomenul mai poartă numele și de ”poliglobulie de altitudine”. Poliglobulia este de fapt o boală caracterizată prin creșterea anormală a numărului de globule roșii din sânge care se manifestă prin roșeața pielii, prin creșterea tensiunii arteriale, prin mărirea splinei. Nu e cazul aici, dar principiul este același. Inițial, mărirea numărului de globule roșii are loc datorită scăderii volumului plasmatic (sângele devine tot mai dens). Mai apoi, creșterea are loc datorită secreției de eritropoetină, hormonul care stimulează formarea globulelor roșii. Toate astea se întâmplă pentru că în acest fel organismul se adaptează la aerul rarefiat. Odată ce numărul de globule roșii este ridicat, revenirea la altitudine joasă, unde presiunea parțială a oxigenului este normală, face ca atât capacitatea de transport cât și cea de consum a oxigenului să fie mult sporită.

Conform studiilor, în prima fază de trecere a sportivului de la șes la altitudini de 1.800-2.300 de metri, în primele 24-48 de ore, organismul se comportă normal. Apoi, apare o serie de reacții adaptative, în timp ce există o înrăutățire a stării funcționale. După alte 10-14 zile, apare o nouă stare a organismului, performanța reîncepe să crească, atingând un nivel maxim după 3 săptămâni (chiar mai bun decât la șes pentru efortul de forță și de viteză, dar mai slab pentru efortul cu caracter de rezistență). În această perioadă, au avut loc o creștere a numărului de hematii, a volumului circuitului sangvin, a metabolismului bazal și proteic, a diurezei etc. Coborârea la șes, după cele cel puțin 21 de zile de pregătire la altitudine, nu modifică parametrii în primele 48 de ore. În următoarele 7-10 zile are loc o reaclimatizare, în timpul căreia se produce o înrăutățire a stării de funcționare a organismului. După această perioadă, are loc o fază calitativ superioară, cu randament crescut, ce poate dura 3-4 săptămâni. Conform unor studii, performanța după o cură de pregătire la altitudine este cu 2-4% mai mare decât dacă antrenamentele s-ar fi desfășurat la șes.

În afară de tipul de pregătire descris mai sus, situație în care atât antrenamentele cât și locul unde sportivul locuiește sunt la altitudine, mai există un altul care presupune ca zona unde atletul stă să fie la altitudine dar pregătirea să se desfășoare în zone joase. Se consideră astfel că sunt contracarate efectele negative ale antrenamentelor efectuate la înălțime mare, care necesită un consum mare de energie.

Bibiliografie: rezumat teza doctorat ”Influența hipoziei hipobare asupra performanțelor fizice”, dotorand Ugron Agnes; runrares.ro; superfit.ro; usefs.md; reginamaria.ro.