Laurențiu Staicu e-n top 5 cei mai rapizi maratoniști români

În 1995, Laurențiu Staicu alerga 2.15.44. Fără antrenamente specifice, cu un antrenor care nu credea că este făcut să fugă asemenea distanțe, reușea acest timp la finalul primului său maraton, la Paris. Un atlet care a ajuns în top după ce fusese ultimul în clasament la prima lui cursă de alergare.

”Mie școala nu prea îmi plăcea (râde). Mă tot gândeam totuși ce să fac să fie totul bine chiar dacă nu îmi plăcea. La o oră de sport, «profa» ne-a spus de un concurs la stadion. Cum eu eram mai slăbuț așa, m-am dus. A fost o cursă de 800 de metri, am ieșit ultimul”, își aduce aminte constănțeanul (49 de ani). Chiar și așa, a fost abordat de un antrenor de la Farul: ”M-a întrebat dacă vreau să fac atletism. Credeam că face mișto, doar terminasem la coadă. Dar el mi-a zis că nu face caterincă și uite așa am ajuns la atletism. Antrenorul era Ion Veliciu, cel care îl pregătea pe Ilie Floroiu (n.n. – deținătorul recordurilor naționale la 5.000 m și 10.000 m)”.
”Atunci, la Constanța era și lotul național de juniori în cantonament, eu aveam 15 ani și jumătate, mă uitam la ei cum aleargă, cum fac antrenamente, și antrenorul îmi zicea că în 2 ani o să ajung și eu printre ei. Nu l-am crezut, bineînțeles. Am început antrenamentele în octombrie, era crosul liceelor, am participat și m-am calificat pe faza finală de la Alba Iulia. Nea Jean mi-a zis că-s pregătit să mă duc cu cei mai din față, râdeau toți de mine, cei care erau cu mine la Alba Iulia, că Veliciu nu era cu noi. L-am ascultat și am plecat cu cei mai buni, am fost o perioadă chiar în față, dar pe final a ieșit Ovidiu Olteanu (n.n. – inca deține recordul României la 3.000 m indoor) și a terminat primul. Atunci a fost primul contact al meu cu el, Ovidiu urmând să îmi devină mai târziu coleg, prieten și partener de antrenament. Așa, cu locul doi, am devenit vedeta liceului și mi-am dat seama că e bine să faci sport că ți se deschid niște uși. Am continuat antrenamentele și, după 7-8 luni, pe pistă, la o cursă de 3.000 de metri, am făcut 8m.50s la 16 ani. Binișor, nu?”, continuă să povestească Laurențiu. ”Au fost primii ani de juniori, am continuat cu 5.000 de metri, având la juniori 14.18, o performanță bunicică la nivel european pe vremea aia. Când aveam 17 ani, la Veliciu s-a reîntors Ilie Floroiu, așa că am început să lucrez și cu el pe la antrenamente. Încet-încet au început să apară rezultate, am ajuns în lotul național, aveam cantonamente, ba la Piatra Arsă, ba la Băile Felix. În 1989, după Revoluție, ne-am făcut o echipă tare la Constanța, alături de Ovidiu Olteanu, de Ștefan Petrișor și de fiul lui Veliciu. O echipă foarte tare de cros și de semimaraton”, a adăugat fostul atlet care nu a avut sportivi de performanță în familie.

Îi plăcea 5.000 m, ura crosul
Laurențiu nu se simțea deloc bine la cros, mai ales dacă terenul era dificil, teren care de obicei așa este la o cursă de cros. ”Am fost campion sau pe podium pe la mai toate probele, mai puțin la cros. Nu-mi plăcea selecția de la cros deloc. La Băile Felix, de obicei, asta avea loc pe noroi, nu eram în stare să mă calific niciodată. Dacă era terenul dificil nu făceam față, dacă era teren uscat atunci altfel stăteau lucrurile. Pe vremurile alea la semimaraton, adversar îmi era Nicolae Negru, la 5.000, Ovidiu Olteanu, Ion Avramescu, apăruse și Ovidiu Tat. Tat, pe 10.000 m, m-a scuturat bine de câteva ori”, ne-a spus Staicu care ura și să alerge pe pistă: ”Nu îmi plăcea absolut deloc. Luam startul și vedeam arbitrul cu placa aia ridicată deasupra capului că anunță că mai sunt 23 de ture, 22 de ture, 21 de ture și tot așa… Oribil! Pe șosea nu era nicio problemă, dar pe pistă…”.

Primele 3 maratoane, alergate în 5 luni
După 10 ani de la întâlnirea cu Veliciu, în 1995, Laurențiu alerga primul lui maraton la Paris. Îl termina în 2.15.44 și devenea astfel, la acel moment, al 4-lea cel mai rapid român din toate timpurile pe această distanță. ”Prin ’95, m-am împrietenit cu un francez, chiar l-am adus prin Piatra Arsă, era amator, a alergat apoi 2.33 pe marton. Mi-a zis să mă duc prin Franța să particip la concursuri așa că, primăvara, 1-2 luni, și toamna, după sezon, alte 2-3 luni, eram în Hexagon și participam la toate cursele. Câștigam bani dar și reinvesteam în mine, refacere, echipament, vitamine etc. Maratonul l-am făcut să văd ce înseamnă să faci o asemenea distanță. Antrenorului nu-i plăcea asta, se opunea, spunea că eu nu am alergare de maraton, că fug prea pe pingea. Visul lui era ca eu să ajung pe la 28.20 pe 10.000 de metri. Și cam avea dreptate, mă cam penaliza stilul, pe 5.000 m era ok, de la 10.000 m în sus nu mai era la fel. În plus, vezi tu, nu puteam să mă antrenez pentru maraton, eu la club eram obligat să alerg toate selecțiile și toate concursurile naționale. Nu am făcut niciodată alergări foarte lungi, nu am făcut bucăți mai mari de 1.000 de metri, și din astea nu mai mult de 8-10 într-un antrenament”, își reamintește fostul sportiv. ”Cum a fost prima cursă de 42,195 km? Am început să lucrez cu un agent în Franța care mi-a zis că mă bagă la un maraton, în capitala Franței. Am acceptat, vizitam și eu Parisul. Am tras cu băieții acolo, am ieșit al 18-lea cu 2.15. Ce-i drept m-a ajutat experiența pe semimaraton, fugeam sub 65 de minute”, continuă să ne povestească Laurențiu (n.n. – are 4 semimaratoane alergate sub 65 de minute).

Familia Veliciu și Ilie Floroiu au fost persoanele cele mai importante din perioada carierei mele. Le mulțumesc foarte mult! De asemenea, le mulțumesc și partenerilor de antrenament și persoanelor care mi-au fost aproape în Franța, Stephane Noel, Gérard Binay, Herve Duamel.

”După asta am pregătit pista, iar apoi m-a sunat iar agentul că a găsit o nouă cursă, de data asta mai mică, în Caen. Am luat startul, un rus a plecat ca un nebun și eu am rămas cu un belgian și cu un marocan în urmărire. L-am prins pe rus la km 40, mergea, și pe ultimii 300 de metri a început sprintul. Am terminat pe 3, am luat 10.000 de franci premiu. Erau ceva bani pe vremea aia. Era mai, și eu alergasem deja două martoane, asta al doilea în 2.18. Au urmat Internaționalele României, la 10 zile distanță. Nicolae Negru și Ion Avramescu veniseră din cantonament de la Font Remeu. M-am băgat și eu cu ei, ce era să fac. Vezi tu, eu aveam un finiș lung, dacă plecam mai devreme era ok, dacă plecam mai târziu nu mai era ok. Și mi-am zis să ies cu 500 de metri înainte să atac. Am terminat cu 13.50. După, cei de la Federație m-au anunțat că fac parte din lotul pentru Mondialele de la Goteborg. Urma, deci, al treilea maraton, în 5 luni. Le-am zis că nu ar fi chiar indicat, dar ei, nu și nu. A fost startul la ora 14.00, 32 de grade Celsius, am dus până la km 30, apoi nu am mai putut și m-am oprit. Asta e! După, m-am odihnit și la Campionatele Naționale din septembrie am alergat semimaratonul sub 64 de minute, am fost al doilea, după Nicolae Negru”, adaugă fostul atlet care a adunat 10 curse de maraton în carieră. ”Am fost inclus în lotul olimpic, dar trebuia să reconfirm baremul. M-am înscris în 1996 tot la Paris. Dar, la km 40 am început dintr-o dată să vomit, am fost rău, am terminat mergând. Așa s-a încheiat pentru mine legătura cu Jocurile Olimpice”, ne-a spus Laurențiu.

Cum decurgeau antrenamentele cu Veliciu
”Făceam 12-13 antrenamente în 7 zile și erau săptămâni în care depășeam și 200 de kilometri alergați. Făceam toate tipurile, normal, și bucăți, dar Veliciu ne spunea că nu-l interesează bucățile ce le facem pe stadion, ci ce facem în afara stadionului când aveam alergările lungi, tempourile. Alea erau cu adevărat importante! Plăcerea noastră era la alergările astea să-l facem pe Ovidiu Olteanu să plângă (râde cu poftă). Îmi aduc aminte că prima alergare a lui Olteanu afară din stadion, la Constanța, a făcut-o pe nisip. Era ceață, l-am băgat pe dune pe acolo, am accelerat un pic și ne-am ascuns de el. Se pierduse și tot țipa după noi (râde). Ne-am înțeles toți foarte bine la antrenamente, făceam în așa fel încât să ne și distrăm, să fie și amuzante. Ne completam, eu și Ovidiu, el avea viteză, eu rezistență, am progresat amândoi antrenându-ne împreună”, explică Laurențiu. ”Noi toți, cu Veliciu, aveam antrenamentul de dimineață pe la 7, față de alți colegi care-l făceau pe la 10. Ideea era ca să fie timp destul de recuperare între cele două antrenamente ale zilei. Când am început să lucrez în Franța, la 6.25 mă trezeam, mă duceam să alerg, apoi la muncă, apoi iar seara alergare de recuperare, iar după 4-5 luni eram cam pe la 30 de minute pe 10.000. Mi se părea că stau bine. Dar apoi am început să scârțîi. Stăteam prea mult timp în picioare, mai era și vârsta. Am continuat să mă antrenez doar odată pe zi, și o mai fac și acum de 4-5 ori pe săptămână, de întreținere. Am și acum tot 60 de kile, ca atunci când m-am lăsat. Nu mai mă duc la concursuri, pentru că văd că nu mai sunt în stare să fac ce puteam odată”, a conchis fostul sportiv.

Ilie Floroiu a fost idolul meu, m-a susținut până în ultima zi. Îmi aduc aminte că într-o zi eram în vestiar și îmi zice că o să mă las și la vârsta lui nu o să mi se mai vadă ”jucăria” de burtă. Acum, când îl mai vâd, ridic tricoul și îi zic că uite că se mai vede jucăria, că nu a crescut burta.

Deține un magazin de produse sportive în Franța
La finalul lui 2001, Laurențiu a spus adio atletismului și a emigrat în Hexagon, asta după ce s-a însurat cu o franțuzoaică. ”Cunoscusem o fătucă în Franța, trăiam împreună, ea tot îmi zicea că o să plec în România și că nu o să mă mai întorc. Atunci am cerut-o în căsătorie, am făcut nunta, pe 25 noiembrie, nu știau decât părinții mei. Mi-am făcut actele să îmi caut de muncă, am început să învăț franceză, că nu știam deloc. Cu fata inițial vorbeam în engleză și prin semne (râde). De fapt, soția mea se ocupa și de găsit curse, și odată la una dintre ele a auzit că cineva zicea că eu alerg foarte bine și că ar fi bine să alerg pentru clubul lor. Așa am ajuns să fiu sponsorizat de o firmă care recicla fier, doamna Mueller era șefă acolo, îmi acoperea 2-3 bilete de avion, 1000 de franci pe lună. Datorită ei sunt ceea ce sunt”, povestește fostul atlet care acum locuiește alături de soție, Catherine, și de fiul lor, Enzo, în Caen. ”Am început să lucrez în 2002, pe 6 mai, la un magazin, Score Sports, cu produse de alergare, înot, munte și sportwear (n.n. – gen SportGuru), atunci primind ajutor de la fostul patron, de la Herve Duamel. De la 31 ianuarie 2020, sunt director general al magazinului și asociat, alături de încă un acționar, Gosselin Benoit”, a conchis Laurențiu.

Despre

Masaj? Am fost și în lotul național și olimpic, atât îți spun, nu mi-a făcut nimeni, niciodată, vreun masaj. Nici nu le știam numele la maseuri. Asta poate și pentru că nea Jan (n.n. – antrenorul lui) nu prea era iubit la federație, era prea corect, le spunea toate în față, n-a umblat niciodată cu medicamentație…

Echipament? Îmi aduc aminte că în 91 am fost la Cupa Europei în Grecia și de diurnă, 50 de dolari, și eu și Ovidiu, ne-am luat adidași și tricouri. Apoi am mai primit o pereche de cuie de la federație, erau Adidas.

Accidentări? Nu am avut niciodată, cred că e genetic. Nu m-a durut spatele sau genunchii, am fost ok din fericire.

Laurențiu Staicu (06.06.1970), PB

  • 5.000m: 13.47:00 (1995)
  • 10.000m: 29.20:60 (1998) conform WA sau 29.15:84 (1998) conform FRA
  • Semi: 64.28 (1999) conform WA sau 63.54 (1995) conform FRA
  • Maraton: 2.15.44 (1995)

foto: Arhivă Laurențiu Staicu