Alergarea presupune și oscilații verticale, laterale și transversale care influențează randamentul alergării. Mișcări care nu pot fi eliminate dar pot fi atenuate.

Alergarea este un sport care are loc pe orizontală, nu? Chiar și atunci când, fiind la baza unui deal trebuie să-l urci? Ideea cu alergarea este că presupune o mișcare care îți propulsează corpul în față, liniară, nu în sus și în jos, nu în laterale sau în alte feluri. Dar, fuga presupune și toate aceste forme de mișcare, oscilații care influențează forma de alergare, randamentul alergării și, de aici, consumul de energie (mai ales pe distanțe mari) și nu numai.

În alergare, datorită întreruperii periodice a contactului cu solul, a sprijinului unilateral, a trecerii alternative a greutății corpului de pe un picior pe altul și a fazei de zbor, traiectoria centrului general de greutate al corpului nu este liniară. Apar astfel oscilații ale corpului pe cele trei planuri, sagital, frontal și orizontal, oscilații nefavorabile randamentului alergării care nu pot fi eliminate. Pot fi însă atenuate.

Oscilații verticale

Aceste oscilații se desfășoară în plan sagital și sunt cauzate de impulsia oblică spre înainte-sus a piciorului de sprijin. Aplitudinea acestor oscilații este dată de diferența dintre poziția înaltă a corpului alergătorului în faza de zbor (înălțimea maximă) cu poziția joasă a momentului verticale din cadrul perioadei de sprijin (înălțimea minimă) și se situează, în medie între 6 și 12 cm. Dacă e sub 6 cm, rezultă un pas alergător mic și randament al alergării scăzut. O amplitudine mai mare de 12 cm duce la o alergare săltată. Cu cât alergarea este mai rapidă cu atât centrul general de greutate descrie o traiectorie mai lină.

Aceste oscilații se schimbă pe parcursul unei curse, mai ales a uneia lungi, din cauza faptului că forma de alergare tinde să nu mai fie bună din cauza oboselii. Bineînțeles că acest oscilații, ca de altfel și celelate, diferă în funcție de tipul terenului, deluros, montan, urcare sau coborâre, sau plat.

Oscilații laterale

Se produc în plan frontal din cauza trecerii alternative a greutății corpului de pe un picior pe celălalt, în timpul perioadelor de sprijin, fiind mai evidente la femei datorită lățimii relativ mai mari a bazinului. Sunt cu atât mai pronunțate cu cât diametrul frontal al bazinului este mai mare și cu cât depărtarea dintre tălpi este mai mare, se arată în ”Bazele generale ale Atletismului” – de Lucaciu Gheorghe, Marinău Marius și Ștef Mirela.

Oscilații transversale

Se manifestă prin proiectarea spre înainte a laturii bazinului care corespunde piciorului pendulant, concomitent cu rămânerea în urmă a laturii bazinului de pe partea piciorului de sprijin. Echilibrarea oscilațiilor transversale ale bazinului se realizează prin oscilații compensatorii de sens opus ale umerilor și trunchiului. Cu cât viteza de deplasare este mai mare cu atât oscilații transversale sunt mai ample. Ele pot fi considerate ca fiind utile alergătorului, atâta timp cât frecvența mișcărilor compensatorii ale brațelor și umerilor nu vor frâna frecvența mișcării picioarelor.

Ca o concluzie, amplitudinea oscilațiilor verticale și laterale scade pe măsură ce viteza de deplasare crește, comparativ cu cele transversale care cresc odată cu viteza. Cu cât viteza este mai mare cu atât ridicarea coapsei în plan anterior este mai aproape de orizontală (fără însă a o depăși), flexia gambei pe coapsă în plan posterior este mai accentuată, iar mișcarea brațelor devine mai amplă și mai energică.