Când fugi spre un obiectiv pe care-l vrei atins, urmărești o țintă dar în același timp și un ideal. Ești fluid cu un singur scop, să te deplasezi cursiv și rapid. Parkour-ul este alergarea care are un sens, o utilitate în spate, care ajută, dezvoltă, creează.

Fotografii: Alternatives Photography

Cristi Glovaschi este unul dintre cei mai vechi traceuri, practicanți ai parkour-ului, din România. Această disciplină sportivă a fost dezvoltată de francezul David Belle, la începutul anilor ’80, și îi ajută pe cei care o fac să treacă peste orice obstacol prin găsirea celui mai eficient și mai rapid mod de a ajunge de la un punct la altul folosind doar mijloacele propriului corp. Include alergare, rostogoliri, acrobații, cățărare, sărituri, scopul fiind să nu fii niciodată oprit de o piedică. Potrivit lui Belle, spiritul parkour-ului are la bază noțiunile de evadare și de atingere a țintei și presupune folosirea agilității fizice, a gândirii rapide și a libertății interioare pentru a ieși din situații dintre cele mai dificile. Fluiditatea și frumusețea mișcărilor nu sunt ingnorate, dar trebuie să servească scopului esențial al parkourului: deplasarea cursivă și rapidă. ”În timp ce alerg, mă fixez pe un punct și îl consider obiectiv, îmi spun: Voi ajunge acolo, voi ajunge acolo direct, voi ajunge acolo rapid, și nimic nu mă va opri”, spunea David Belle.

”Am avut primul contact vizual cu parkour-ul prin 2003, imediat după ce apăruse documentarul «Jump London» (n.r. – un reportaj de o oră despre parkour, sau freerunning cum era numit în film). Mi-am dat seama că nu doar eu aveam această pasiune, de a alerga, de a mă cățăra. Nimeni din anturajul meu nu făcea așa ceva și credeam că sunt singur pe lume. Am descoperit însă, întâmplător, pe forumul unui joc online, un topic și am aflat că în București mai sunt și alți oameni care fac asta”, povestește Cristi. ”Am fost o persoană super-energică. Parkour-ul a apărut când am dat un nume acestei energii. Este un mod de viață, un atribut al meu ca persoană, ultima etapă în drumul meu inițiatic”, explică bucureșteanul, care consideră că competițiile de parkour nu ar servi la nimic: ”Tehnic vorbind, dacă ar fi curse ar crește valoarea, dar moral nu ar ajuta. La ce bun să ai medalii și să fii uitat? Văd o limitare în a fi cel mai bun. Cred că menirea noastră, a oamenilor, este mai mare. În general, sporturile se rezumă în a duce o luptă pentru ceva, împotriva cuiva. Practic, energia ta o pierzi luptându-te pentru premiu sau imagine și nu pentru a ajuta, dezvolta, crea. Totodată e greu să faci comparații când suntem foarte diferiți. Sunt multe aspecte care influențează o judecare corectă. Înălțimea, greutatea, detenta, experiența sportivă, starea de moment, rațiunea, momentul, probleme personale și tot așa. Nu este corect să spui că ești cel mai bun când percepția ta ca individ e diferită”.În majoritatea sporturilor, cifrele, punctaje, mărimi, timpi, distanțe etc, fac diferența între cei ce le practică. ”Deosebirea între parkour ca mod de viață și alte sporturi este că în cazul acestora totul se limitează în dreptul unor numere. Probabil că sunt subiectiv, dar aceste cifre pot sa te oprească din ceea ce poți atinge cu adevărat. Cred că lupta cu tine însuți este mai importantă și mai motivantă pe termen lung. M-ai întrebat cât a fost cea mai lungă săritură între două obstacole pe care am făcut-o. Personal nu am măsurat niciodată asta, însă, la proba sportivă de săritura în lungime la BAC am sărit 3.05 m. Îmi amintesc că m-au pus evaluatorii să sar de mai multe ori pentru a le arăta și celorlalți”, spune Glovaschi. ”Scopul dă nume mișcării, așa încât, dacă scopul meu este acela de a mă ajuta sau de a ajuta pe cineva sau de a evada de undeva înseamnă ca fac parkour, chiar dacă asta nu implică foarte multe obstacole”, a dăugă bucureșteanul.

”Principiile pe care se bazează mișcarea parkour sunt «Être fort pour être utile» (n.r. – Fii puternic, fii de folos) și «Être et durer» (n.r. – A fi și a rezista). Scopul este de a dezvolta în oameni importante valori morale cum ar fi cinstea, onestitatea, compasiunea, bunăvoința, dispunerea la sacrificiu etc, de a-i face să fie puternici pentru ei sau pentru cei din jur. Un fel de eroi fără puteri supranaturale. Este o disciplină în care scopul este să te salvezi sau să salvezi. Te antrenezi ca să ajuți sau să te ajuți în caz de nevoie. Este o disciplină în care te concentrezi doar pe tine și pui preț pe siguranță. Faptul că are și o utilitate în spate, faptul că nu te dezvolți doar în interes propriu mi se pare grozav”, a conchis Cristi.

Sper ca practicanții vechi care au mai rămas să dea mai departe ceea ce au acumulat și parkour-ul pe care îl știu să nu moară.

GLOVASCHI DESPRE

Freerunning: Personal am ales parkour-ul pentru felul în care te exprimi și te dezvolți prin mișcare. Mă definește, mă reprezintă. Îmi place să-mi găsesc motivația interioară pentru a progresa și nu în altceva sau altcineva. Este o disciplină pe care deja o cunoști, tu doar îți alegi scopul. Nu înveti ceva nou, ci doar te întorci la origini. Freerunning-ul este o disciplină ce derivă din parkour. La un moment dat, după ce ajungi să te cunoști pur și simplu vrei să experimentezi. Încerci orice doar pentru a întelege sau a dezvolta ceva. Personal pentru mine așa a venit freerunning-ul, ca o dorință de a dezvolta ceva. Pentru alte persoane este o mișcare de sine stătătoare, însă, marele defect este că motivația vine din aprecierile celor din jur. Sunt curios, care ar fi progresul oamenilor fără internet? 🙂

Accidentări: Nu sunt genul de persoană care a căzut prea mult, dar accidentări am avut suficiente pentru că mi-am dorit prea mult de la mine. De fel, sunt foarte pasionat de mișcare și am preferat să mă antrenez cu ele. În general, o accidentare duce la alta, activează încă una fără să știm. De exemplu, un mers strâmb îți dereglează coloana, ajungi cu probleme lombare etc. Am avut parte de accidentări și când am vrut să-mi complic lucrurile, să-mi cresc dificultatea exercițiilor. De exemplu, înainte de o mișcare mă învârteam de câteva ori ca să încerc să o execut amețit. Au fost niște experimente pe care mi le-am asumat. Una peste alta, fiecare accidentare m-a întărit și pur și simplu am învățat să trec foarte ușor peste ele. Nu mă mai doare așa tare o gleznă scrântită… Cea mai nasoală, a constat în ruperea tendonului de la degetul mic al mâinii stângi. S-a întâmplat pentru că mă antrenam deja cu o altă accidentare. În rest, prea puține, 13 ani și nu am dureri deloc.

Cum arăta parkourul cu 30 de ani înainte de a fi inventat? Vezi AICI!

Jam-uri de parkour: Asociatia Traceurs organizează în fiecare an întâlnirea națională a practicanților de Parkour și Freerunning din România. În general participă oameni din majoritatea comunitaților din țară. Prima întâlnire a avut loc în 2005, în Bucuresti, iar anul acesta are loc cea de-a 14-a ediție, la Oradea, pe 28-29 aprilie. Anul acesta dorim ca evenimentul să includă și workshopuri de inițiere pentru începători indiferent de sex, înălțime sau calități fizice. Vârsta minimă trebuie să fie 12 ani însă. Scopul acestui eveniment este de a împărtăși cunoștințele acumulate între practicanți, de a întări comunitatea și de a o dezvolta. Practic este o întâlnire a unor oameni cu aceeași pasiune. În ceea ce privește întâlnirea de la Oradea, evenimentul  o să fie întins pe durata a două zile. Prima este destinată tuturor, cea de-a doua, doar practicanților. Vom face și o expoziție foto cu subiectul ”Parkour ca mijloc de deplasare în peisajul urban”. Totodată, va fi și Parkour Girls Day.

Antrenamente: Am ales să predau ca să pot fi aproape de mișcare. Așa că de cel puțin 3 ori pe săptămână mă antrenez. Mai am câteva ferestre între cursuri și job și mă mai antrenez și atunci. Nu sunt la fel de intense ca acum câțiva ani când făceam doar asta, dar acum am avantajul că sunt mai dezvoltat fizic. Fiind o disciplină în care ești autodidact – de cele mai multe ori-, aleg antrenamentul în funcție de starea de spirit, energia de moment, vremea de afară. De principiu, toate antrenamentele au la bază o încălzire, un stretching, o condiționare (antrenament cu propriul corp) și tehnică (mișcări simple cu repetări multe sau trasee). Dacă mă simt energic prefer un antrenament bazat pe tehnica cu dificultate mai mare, dacă mă simt obosit, prefer un antrenament mecanic în care pun preț pe condiționare. Mă rog, sunt multe de zis aici la tipuri de antrenament, pe timp de seară te antrenezi altfel decât pe timp de zi, sau pe ploaie față de când este uscat etc. De asemenea, alegi un alt tip de antrenament când ești accidentat și tot așa. Ce nu am făcut până acum au fost antrenamentele cu greutăți, deși, îmi amintesc că la primele sesiuni de pregătire, obișnuiam să-mi umplu rucsacul cu pietre și să mă cațăr pe pereți pentru a crește dificultatea și forța. Ideea e că totul se antrenează, totul se dezvoltă. Tehnica, condiționarea corpului, mobilitatea, rațiunea, autocontrolul, corpul. Este o strânsă legătura între tine și mediul în care te antrenezi. Trebuie experimentat și adaptat totul în funcție de corpul fiecăruia.

Percepția față de parkour diferă în funcție de localitatea în care te antrenezi. Orașele mari au acceptanță mai ridicată și din partea autorităților și din partea locuitorilor. La Galați însă, de exemplu, poliția locală se deplasa în spatele nostru pentru a nu ne permite să ne antrenăm pe nicăieri iar oamenii ieșeau la balcoane și ne vorbeau urât.

Siguranță: Parkour-ul este o disciplină foarte sigură dacă ești îndrumat, dacă ești cumpătat, dacă ești matur în gândire. Cu o gândire rațională poți să evoluezi foarte mult și fără să te accidentezi. Prin antrenament reușești să te cunoști pe tine și mediul în care te miști. Nu te expui de fel foarte multor riscuri dacă faci doar pentru tine și nu vrei să impresionezi pe cineva sau să aduni like-uri. Totodată, am observat că accidentările apar când desconsideri o mișcare sau un traseu.

Filme: Banlieue 13 a fost unul dintre filmele mele preferate (n.r. – un film artistic în care rolul principal îl deține David Belle, fondatorul parkour). Totodată, Yamakasi 1 și 2 (n.r. – filme făcute de grupul Yamakasi, din care făceau parte David Belle, Sebastien Foucan – considerat fondatorul freerunningului, etc) mi-au plăcut foarte tare pe vremea când m-am apucat. Acum mi se par prea comerciale filmele cu subiectul ăsta. Era să uit de unul din seria James Bond în care o secvență de început este făcută de Sebastien Foucan.

Cursuri la școli: Nu facem foarte des, dar încercăm să ținem cât mai multe. Este o activitate care se potrivește foarte bine și copiilor având în vedere că dezvoltă calitățile cu care deja se nasc: mersul, săritul, alergatul, cățăratul etc. E o întoarcere la origini, de altfel așa îmi place să numesc și cursul pe care-l susțin. În general, prezentările diferă în funcție de libertatea care ni se oferă. Unele școli preferă demonstrațiile noastre, altele sunt de acord și cu implicarea elevilor.

DESPRE GLOVASCHI

  • Absolvent Facultatea de Energetică, master în Surse Regenerabile de Energie.
  • Manager la magazinul Kix, un shop de articole urbane.
  • Președintele Asociației Traceurs (înființată în 2015, proiecte pentru comunitate)
  • Administrator Traceurs Origins (inițial Rebord Education), o formă juridică de a organiza cursuri și evenimente și totodată numele singurei săli de parkour și freerunning din România
  • Deține traceurs.ro, inițial parkour.ro, un site ca un loc de întâlnire al tuturor comunităților de traceurs, practicanți de parkour.

Despre sala de parkour din București, AICI.

Material apărut inițial în ziarul 4run.ro OFFLINE.