Gheorghe Ghipu a făcut impresie în semifond încă de la 16 ani. Recordman național și european de juniori la 1.500 m, participant la Jocurile Olimpice la 17 ani, de 10 ori recordman național de seniori, două medalii la Europenele de Sală, sunt doar câteva din bornele sportivului născut lângă București. Acum, la 65 de ani, după ce de la 28 de ani a fost antrenor, se pregătește de pensie.

Jocurile Olimpice de la Munchen, Germania de Vest, din 1972, vor rămâne cunoscute în istorie în primul rând prin masacrul din a doua săptămână a competiției, când 11 israelieni, sportivi și antrenori, și un polițist german au fost uciși de organizația palestiniană ”Septembrie Negru”. Trecând peste acest incident, pentru România a fost un eveniment reușit, în care delegația tricoloră a adus 16 medalii, 2 dintre ele, de argint, fiind cucerite de atleți. Mai mult, în lot, un puști de 17 ani rămânea impresionat de ce găsea în vestul Europei. ”Am ajuns acolo cu o săptămână și ceva înainte. Eu eram copil, fără antrenor cu mine și am dat de o abundență, erau dulciuri multe și de tot felul nu ca în România. Și am mâncat non-stop! Până la concurs am luat 2 kilograme în greutate ceea ce nu a fost bine deloc. Eram cu Petre Lupan în cameră, dimineața ne puneau la ușă un coș cu de toate și nu puteam să mă abțin. Așa că în serii, am terminat pe poziția a 4-a, se calificau primii trei. Nu aveam oricum cum să-i bat atunci pe ăia, toți au ajuns în finală, erau tari”, povestește cu umor Ghipu, care a alergat în serii la 800 de metri, cursă finalizată după 1.50:10. Născut la Dascălu, o comună lângă București, Ghipu a început atletismul cu Silviu Dumitrescu și soția acestuia la Metalul, un club din capitală, în 1968. Anul următor, a avut un concurs în sală pe distanța de 50 de metri, unde a ieșit primul, apoi a început să câștige tot în cursele de 800 de metri, în 1972, la 17 ani, făcând record național de seniori al distanței, cu 1.45:50.

”Erau alte vremuri atunci, de la doi – trei ani fugeam după orice, după animale, după păsări. Apoi, toată ziua, pentru noi, copiii, se împărțea între mers la fotbal și mers la gârlă. Am început atletismul la 14 ani, când am ajuns la școala profesională la București. La început, antrenamentele mi se păreau un mizilc față de ce făceam la mine la țară. Copilul trebuie să facă efort prin joacă. Acum nu se mai întâmplă asta, acum se fac selecții pentru atletism de la 8 ani. Ceea ce nu mi se pare bine, pentru că copilul trebuie să aibă viață de copil, să se joace, nu să-l chemi la antrenamente de la vârsta aia”, își aduce aminte Ghipu, continuând: ”Profesorul de matematică, Nicolae Curta, era și pasionat de fotbal. Făceam cu el și sport, ne punea să sărim în lungime, direct pe pământ nu te gândi că era vreo groapă cu nisip, ne punea să ne întrecem pe 50 de metri, și a văzut că am viteză, că am calități să fac atletism și mi-a spus că în momentul când mă duc la București să mă duc la sportul ăsta. L-am ascultat! La ”profesională”, la mecanică auto eram, m-am dus la o selecție, făcută de soții Dumitrescu. Am dat un 80 de metri și apoi 800 de metri și am fost selectat. Ei se gândeau atunci că o să fiu bun pe viteză. N-a ținut cu viteza și am ajuns să alerg semifond. Atletismul, dacă nu-ți place, nu poți să-l faci cum trebuie. Eu după vreo lună de zile de când am început mai serios, am făcut o febră musculară de nu mai puteam să mă dau jos din pat. Groaznică a fost! Așa că nu am mai vrut să mă mai duc, am și lipsit la vreo 2 antrenamente. Așa că a venit doamna Dumitrescu după mine la școală. Eu mă ascunsesem sub pat în cămin. Dar colegii m-au dat de gol, așa că rușinat le-am zis că nu am putut să vin pentru că m-am îmbolnăvit de mușchi! De atunci nu am mai lipsit la niciun antrenament”.

Până în 1982, la 28 de ani, și-a serbat ziua de naștere pe 30 septembrie. Când a fost nevoit să-și schimbe certificatul de naștere pentru că-l pierduse a aflat că data nașterii era greșită, de fapt era născut pe 27 septembrie!

Două medalii de bronz, la Europenele de sală

Au urmat ani în care s-a specializat pe 1.500 de metri, probă la care aproape nimeni nu-l mai putea învinge, în 1973 fiind primul atlet român care lua o medalie de aur la un Campionat European de Juniori (3.45:78), tot în acel an făcând și 2 recorduri europene de juniori. Și, pe măsură ce anii treceau, medaliile se acumulau: două de bronz la Campionatul European de Sală, seniori; una de bronz la Jocurile Mondiale Universitare; multiple titluri naționale și balcanice, la 1.500 de metri și 800 de metri. ”Proba mea de bază era 1.500 de metri, una care e foarte grea dacă nu ești bine pregătit sau dacă nu ești odihnit. La 800 de metri erau doar 2 tururi de pistă”, ne-a spus Ghipu, care în 1976, participa la a doua sa ediție de Jocuri Olimpice, la Montreal, de data asta la 1.500 de metri. ”Înainte de plecarea spre Canada am făcut o verificare și am dus 1.200 de metri în 2 minute și 52 de secunde. Un timp bun care ne spunea că aș fi putut alerga în concurs un 1.500 de metri în 3.36 – 3.37. În serii însă, am alergat 3.39:20, locul 6, doar primii 4 se calificau”, ne-a zis fostul atlet care povestește și o pățanie de atunci: ”În satul olimpic dormeam 8 în cameră, paturi suprapuse. Eu, l-a început, nu am putut să dorm vreo 2 zile. Mă tot foiam. Mă întreabă Floroiu ce am și îmi dă niște dopuri de ceară să mi le bag în ureche. Nu au rezolvat nimic, am vrut să le scot și nu reușeam, se înțepeniseră. L-am trezit pe Ilie să mă ajute. Am povestit a doua zi colegilor și râdeau. De ce? Ilie cu o seară înainte își băgase dopuri în urechi dar nu a mai putut să le dea afară, s-a dus la urgențe cu Salvarea și i le-au scos la spital”. Din 1976, a început să aibă probleme la tendonul lui Ahile, probleme care în 1982 l-au determinat să se lase de sport și să se apuce de antrenorat la Olimpia București. ”Am renunțat la atletism la 28 de ani. Am făcut și infiltrații, am ajuns odată la cineva care cred că nu știa ce face și mi-a făcut injecția direct în tendon, am avut o gâlmă acolo cât casa. Atunci am zis că mor de durere pe patul ăla! De când au apărut durerile am mers prin toate spitalele, pe la toți doctorii, dar n-a trecut niciodată. În mare, din cauza încălțărilor pe care le aveam la antrenament, a suprafețelor tari de alergare. Păi făceam iarna repetări de 200, 400 chiar și 600 de metri direct pe asfalt. Nenorocire era!”, explică Ghipu.

Sportul de performanță nu e sănătate, nu e plăcere, e o meserie. O meserie care trebuie să-ți placă foarte mult!

Printre cei antrenați, și fiul său Silviu

Gheorghe Ghipu are doi băieți, unul dintre ei făcând atletism, semifond, ca și el. Silviu Ghipu a ajuns chiar și campion balcanic la tineret, a alergat cel mai bine 3.43:96 pe 1.500 de metri. ”M-am trezit cu el într-o zi că mi-a zis că nu vrea să mai facă sport de performanță”, ne spune fostul atlet care aduna uneori și 900 de kilometri pe lună de alergare. Al doilea băiat, George, a făcut caiac la juniori.