În timp ce în spațiul carpato-danubiano-pontic țăranii se chinuiau să facă față dărilor către boieri, în timp ce sub Arcul Carpatic se pierdeau vieți pentru a scăpa de Imperiul Otoman, în Europa de Vest un norvegian uimea lumea. Cum? Fugind ultramaratoane!

Era vremea când Iancu Jianu, un bărbat scund căruia i se dusese vestea că nu poate fi bătut de nimeni într-o luptă dreaptă, avea o armată de haiduci neînfricați cu care se bătea cu boierii hapsâni dar și cu otomanii de la sud de Dunăre, l-a omorât chiar pe pașa din Vidin.

Era vremea când Tudor Vladimirescu visa să înlăture regimul fanariot și transmitea ”norodului” mesaje de luptă împotriva boierilor, mesaje care ar putea fi transmise și acum românilor pentru a înlătura parlamentarii infractori adunați sub umbrela unor grupuri cu denumiri diverse – PSD, ALDE, UDMR: „Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!”.

Era vremea când rușii și otomanii se băteau după ce cei din urmă deciseseră închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Otomanii au fost învinși și Moldova și Țara Românească, prin Tratatul de la Adrianopol din 1829, ieșeau de sub jugul ”Porții” și intrau sub influență țaristă.

Era vremea când Pavel Kiseleff era guvernatorul rus al locurilor, când cu ajutorul acestuia s-a redactat Regulamentul Organic, primul pas spre unirea principatelor, și când la conducerea Moldovei și Țării Românești sunt aleși primii doi domni ”hospodari”, Mihai Sturdza, respectiv Alexandru D. Ghica.

Era vremea lui Mensen Ernst! Ultramaratonistul și aventurierul norvegian care a uimit lumea!

Uitați de François D’Haene, uitați de Kilian Jornet, la naiba, uitați și de Yiannis Kouros! Norvegianul Mensen Ernst, făcea spectacol în secolul al 19-lea, printre multele lui ultramaratoane fiind și cel în care a parcurs distanța dintre Paris și Moscova, 2.700 de kilometri, în 14 zile.

Legendă, mit sau adevăr?

Mensen Ernst a fost poate primul atlet, ultramaratonist, profesionist din lume. Într-o perioadă când și să mergi de la un oraș la altul era o aventură, el își organiza propriile trasee de alergare între localități, pe care le finaliza în timpi care miră și în același timp ridică întrebări, cum ar fi  între Londra și Liverpool, între Paris și Moscova, între Constantinopol și Calcutta sau de-a lungul Nilului.

Ernst, de fapt Mons Monsen Øyri, se năștea în 1795 pe malurile celui mai mare fiord norvegian, Sognefjord, al doilea ca mărime din lume. Nimic nu anunța că puștiul va deveni un tânăr care se va întreține din alergare.  Ca un demn urmaș de vikingi, Ernst se îmbarca pe o navă comercială britanică în 1812, după ce studiase 2 ani la Școala de Navigație din Copenhaga. Era începutul aventurii, startul unei vieți extraordinare și ultima dată când vedea locurile natale.

Străbate Mediterana în lung și-n lat, ajunge în India prin oceanele Atlantic și Indian. Din plictiseală, aflat în Africa de Sud, participă la o cursă de alergare pe care o câștigă și care înseamnă începutul unei vieți dedicate alergatului și aventurii. Participă la curse în Londra, de cele mai multe ori în costumul de marinar pentru a-și face un renume și o imagine ușor de reținut, și strânge bani din premii și din pariuri.

Participă la o cursă Londra – Portsmouth, 116 km, pe care o câștigă, se pare, în 9 ore (4.32 pe mie)! Urmează Londra – Liverpool, aprox. 300 km, în 32 de ore (6.24 pe mie)!!! A urmat o perioadă în care a hoinărit prin Europa, ba în Germania, ba în Portugalia, iar în 1827, ca marinar, a luat parte la Bătălia de la Navarino, ultima mare bătălie navală la care luau parte vase cu pânză, o luptă din Războiul de Independență al Greciei. A rămas în Malta, a vizitat Marile Piramide și apoi, călătorind prin Ierusalim, Damasc, Istanbul (se pare că a trecut și prin București), a ajuns la Paris.

În 1830, plănuiește una din primele lui mari curse, Paris – Moscova, distanță pe care se gândea să o acopere în 15 zile. A făcut-o în 14! În jurul a 190 de km pe zi! A urmat Munich – Nafplio, capitala primei republici elene. A parcurs cei aproape 2.000 de km ai aventurii în 24 de zile!!! În 1836, la 41 de ani, Ernst o ia la sănătoasa din Istanbul spre Calcutta, cam 7.000 de kilometri!!! Și, după ce ajunge în India după 58 de zile (în jurul a 120 km pe zi), ia o săptămână de pauză și revine, pe o altă rută, tot în fugă, din nou în Turcia, după 59 de zile.

Despre alergările epice ale lui Ernst s-a ocupat un biograf german care spunea că mottoul norvegianului era: ”Mișcarea e viață, repaosul e moarte”. În 1842, Ernst încearcă să parcurgă valea Nilului de la vărsare la izvoare. Era cu 30 de ani înainte ca Stanley și Livingstone, pioneri în căutarea sursei Nilului, să apară în zonă. La începutul lui 1843, s-a apropiat de ceea ce acum e granița dintre Egipt și Sudan, dar s-a îmbolnăvit de dizenterie. A fost găsit mort pe o plajă și îngropat într-un loc din apropiere, acum aflat sub lacul Nasser.

Legendă, mit sau adevăr?

(Surse și foto: theoutdoortimes.wordpress.com; web.archive.org; www.widermag.com)