Cristina Casandra (42 de ani) a început să facă 3.000 m obstacole la 23 de ani, probă care i s-a potrivit ca o mănușă, după ce nouă ani se specializase pe 5.000 m, iar în ”generală” făcuse orientare în alergare. Ardeleanca încă deține cea mai bună performanță la fete.

Cristinei Casandra i-a plăcut atletismul dar nu a vrut să audă de două probe. ”În timpul junioratului ziceam că două chestii nu o să fac în viața mea: obstacole și marș. Tocmai bine, pentru că am ajuns să fac obstacole și m-am măritat cu un mărșăluitor”, ne spune râzând fosta atletă născută la Zalău. Cristina a făcut, de când a început atletismul, fond, s-a specializat pe 5.000 de metri, acolo unde încă mai deține recordul național de junioare I, 15.41:44 (1996). ”Cu proba asta am mers până la senioare. Am fost la Mondialul de Juniori, am luat medalie de bronz; la Europenele de Tineret am luat două medalii de argint; la JM Universitare, două medalii de bronz: iar PB-ul meu pe 5.000 m, făcut în 1999, este 15.22:64”, ne spune fosta sportivă. În anul 2000, și-a dat seama că nu poate face pe 5.000 de metri baremul olimpic A și atunci a decis să treacă la obstacole, acolo unde în 2008 realiza recordul național de senioare, 9.16:85. Dar cum s-a apucat de alergare?

În clasa a 5-a a început sportul cu harta și busola

”Eu am făcut orientare în alergare. Antrenorul nostru ne ducea pentru pregătire fizică într-un loc unde aveam și hartă, iar acolo făceau antrenament și atletele. La un moment dat în grupa de orientariști am rămas singura fată, restul băieți. M-a văzut un profesor de atletism, Teodor Bidian, eram clasa a 8-a, și mi-a zis dacă aș vrea să mă mut. I-am zis tatălui meu, dar el mi-a spus că dacă am ales orientare, asta să fac. În fine, până la urmă am ajuns la atletism. La primul antrenament am făcut 6 kilometri, nu o să-l uit niciodată. Nu mi-a fost ușor pentru că la orientare mai ai timp de respiro. După patru ani am luat prima medalie la individual. A fost o perioadă cu plânsete, a fost greu, dar încet încet m-am ridicat. Eu întrebam mereu de ce fac anumite antrenamente, de ce fac anumite exerciții, de ce mă ajută unul și nu celălalt. Asta le spun și acum copiilor pe care îi antrenez că trebuie să gândească și să întrebe tot”, își aduce aminte Casandra, care crede că orientarea a ajutat-o mult pentru obstacole.

Accidentările la obstacole pot fi foarte dureroase

Proba de 3.000 de metri obstacole înseamnă și accidente, mai ales la groapa cu apă. Trei întâmplări nefericite, ni le povestește Cristina: ”Eram la un Grand Prix, în România. Ploua tare! Bârna de la obstacol era foarte umedă, am pus piciorul pe ea dar am alunecat, m-am trezit pe burtă, cumva la ieșirea din groapa cu apă, eram fleașcă, dar am continuat. O căzătură urâtă am luat și la Cupa Europei. De obicei când sari în groapa cu apă se fac valuri, care atunci au adus foarte multă apă în fața bârnei. La a treia tură parcă, am vrut să urc piciorul dar am alunecat și din tribună s-a auzit un mare ”ouch”. Am reușit cumva să bag mâinile în față, m-am lovit rău la palme, m-am zdrelit pe coaste, publicul crezuse că am intrat cu capul în obstacol. Mă gândeam să rămân pe jos, dar până la urmă am continuat și am terminat pe locul 6. Mă dureau mâinile îngrozitor, un genunchi durea foarte tare, urât a fost. La o ediție de Naționale, am agățat cu remorca obstacolul de dinaintea gropii cu apă, am căzut, m-am rostogolit. Am reușit să mă ridic, să fug, să termin pe primul loc. Dar m-a afectat foarte mult căzătura, genunchiul s-a umflat foarte tare, am avut o contractură pe spate”, ne-a povestit fosta sportivă care depășea, mai ales în lunile de toamnă și de iarnă, 400 de kilometri alergați pe săptămână.

Regret doar faptul că nu am medalie la individual. Ce-i drept, un loc 4 la Jocurile Olimpice face cât o medalie. Și în plus, încă sunt în picioare, cele două recorduri naționale, cel la 5.000m J1, făcut în 1996, și cel la ”obstacole”, realizat în 2008.

Împreună cu soțul, Silviu, antrenori la CSM Suceava

Cristina s-a căsătorit încă din 1998 cu Silviu, un mărșăluitor, multiplu campion național. ”A contat foarte mult că am fost cu el tot timpul. Ne-am căsătorit tineri, am crescut amândoi, și ca familie, și ca performanță”, spune fosta atletă. Ambii sunt acum antrenori la CSM Suceava și au doi copii Raisa Carina (8 ani) și Anabela Sonia (1 an). Din 2007, la Suceava, cei doi organizează și Grand Prix-ul ”Cristina Casandra”, un concurs destinat în cea mai mare parte copiilor: ”Am încercat să-l ținem în fiecare an din 2007, am avut ediții unde am avut și 400 de participanți. Încercăm și noi să dăm ceva înapoi sportului care ne-a dat foarte multe”.

Cristina Casandra, două recorduri MONDIALE

Zălăuanca a fost cea mai bună din lume în 2000 și încă mai are recordul național. Despre cursa de la Beijing, acolo unde l-a făcut, povestește cu entuziasm. Proba de 3.000 de metri obstacole nu a fost inițial sport pentru fete. Dacă la băieți este probă olimpică din 1920 (WR 7.53:63, Saif Shaheen), la fete ea a fost introdusă pentru prima dată la JO 2008 (WR 8.44:32, Beatrice Chepkoech). În zorii acestei probe, româncele au fost în prim-plan. În 1998, cel mai bun timp mondial a fost deținut de Dana Petrescu, prima femeie care alergase sub 10 minute (9.55:28) cursa în care trebuie să treci de 28 de ori obstacolele normale și de 7 ori ”groapa cu apă”. Din 2000, IAAF a început să înregistreze și recorduri mondiale, în acel an, Cristina Casandra făcându-l de 2 ori: 9.43:64, la București, și 9.40.20, la Reims (Franța).

Ardeleanca a făcut o super-cursă în finala de 3.000 obstacole de la ”Beijing 2008”. Nu numai că a venit în top 5 dar a și făcut record al României (9.16:85). A fost o cursă în care s-a făcut și record al lumii (8.58:81), și al Africii (9.07:41) și al Americii (9.22:26). ”În 2008, a fost primul an în care m-a bătut Ancuța Bobocel, la naționale a terminat prima cu record național de tineret. A fost un an în care am avut și o bursită urătă, drept urmare la JO nu eram văzută ca favorită. În serii, m-am simțit foarte bine, am terminat pe 4 cu record național, 9.22:38 (n.n. – era al 8-lea)”, ne explică sportiva care la Mondiale s-a clasat de două ori în top 8, odată pe locul 6 și odată pe 7.

”În alea 9 minute ale finalei, am avut senzația că nu mai îmi găseam picioarele, simțeam că se fuge extraordinar de tare. Dă-mi Doamne putere!, am spus tot timpul. Cu 600 de metri înainte de finish îmi era foarte greu, dar am insistat atunci și odată ce am depășit punctul mort am intrat în resurse pe care nu credeam că le am, simțeam că am atâta forță în picioare că rupeam pista! Eram pe poziția a 7-a! Dominguez, care era în față, a căzut! La ultima ”groapă cu apă” am depășit și o kenyancă, Nyangau. Am terminat pe cinci, nu-mi venea să cred că am fugit așa de repede! Silviu îmi spusese înainte de cursă că o să alerg sub 9.20, a avut dreptate!”, povestește cu pasiune Cristina. În 2016, Casandra avea să afle că locul trei din finala de infarct de la Beijing a alergat dopată și că ea a urcat astfel pe poziția a 4-a. Agenția mondială anti-doping a reanalizat probele, rusoaica Volkova fiind găsită ”pozitivă” cu turinabol.

”Eu am realizat cât de tare am fugit atunci la Jocurile Olimpice, mai târziu, când am văzut că nu pot să mai mă apropii de ce alergasem atunci. După locul bun de la Jocurile Olimpice, în 2009 am pornit cu gânduri mari, pregătire bună, dar au apărut probleme de sănătate. M-am hotărât să i-au o pauză un an, oricum mă gândeam să facem un copil, tot amânasem, atunci s-a născut Raisa (9 ani). În 2010, mi-am făcut baremul pentru Londra. Perioada de iarnă am fost în Portugalia, iar apoi la revenirea în țară, la un antrenament, am făcut o microfisură pe fascia plantară, durea foarte tare, nu puteam nici să merg. În plus, era acolo și un osteofit care bâzâia locul de unde era desprinsă fibra și nu-i dădea voie să se refacă. Puneam adidași doar la antrenamente, în rest eram în papuci, făceam antrenamente pe durere. M-a secat durerea aia! Pentru că protejam stângul, au apărut probleme la dreptul, o tendinită, o bursită. Așa că, am făcut și o ruptură parțială pe tendonul ahilian. Am făcut operație în Finlanda, era o ruptură de 10%, nu a fost nevoie de reconstrucție și alte minuni. N-am mai putut să revin la aceeași timpi ca înainte, vârsta își spunea cuvântul, au apărut alte accidentări, a plesnit și meniscul. Sunt accidentări care te seacă și psihic. Îmi doream totuși foarte mult să alerg și la Rio, eram la Felix, antrenamentele mergeau bine, dar am făcut o otită urâtă la urechea dreaptă care a necesitat operație. De aici, am făcut și o rinofaringită urâtă, se tot legau problemele medicale și asta m-a afectat foarte mult în pregătire. Era 2015, iar în iunie, la Naționale, am hotărât să mă retrag. N-am regrete, eram liniștită, am făcut tot ce puteam”, ne dă detalii despre ultimii ani ca sportivă de performanță, Cristina.

foto: Cristi Barbu, Marian Burlacu, Arhivă Personală